P.S. Testament

Să nu mă uiți.

voi pleca.

voi urca și voi coborî,

voi merge mult,

 voi ajunge departe,

iar tu...

să nu mă uiți.

să-ți amintești de mine dimineața.

să te gândești la mine,

cu plete răvășite

și cu zâmbetul la îndemână.

să mă ții minte cu soarele printre gene,

cu lumina în palme,

cu raze încâlcite în păr,

cu mici bucurii ascunse.

să-ți amintești

cum râdeam.

mult. fără motive. sincer.

să povestești despre mine.

să strigi pe cineva cu numele meu.

să citești cartea mea preferată.

să-mi scrii o scrisoare.

și ... dacă nu cer mult...

să-ți fie dor.

ai voie să nu mă mai iubești,

dar vreau să nu mă uiți.

până atunci,

îți las inima mea,

un mic suvenir

care să-ți amintească de mine.

Să plouă!

Să plouă.

să-mi spele lumina din ochi,

să-mi șteargă culoarea din față,

să-mi curgă șiroaie din păr,

să cadă stropi mari,

să plouă cu gheață.

Să vină furtuna.

să-mi zboare cuvintele,

să-mi tulbure privirea,

să-mi răscolească gândurile,

să nu mai văd cerul,

s-alung amintirea.

Să mă-nghită pământul.

să-mi șteargă din minte tot.

să uit de mine, de tine, de noi.

să mă-nece apele.

să mă spele puhoaiele.

și să tot vină ploi și ploi.

Cântă-mi

mi-e inima ca un pian.

cunosc melodii trecute,

uitate de alții pe clapele mele.

mi-aduc aminte

de note-nvechite,

cântate prost,

voci false,

mâini neîndemânatice.

te rog

să nu mi te așezi în față

dacă nu știi să cânți.

să nu-ți irosești forțele

cu-n instrument defect,

pierdut printre ani.

să nu te deranjezi

pentr-o epavă a cărei coarde

nu mai vibrează demult.

să nu-ncerci să ștergi praful

de pe suprafața asta

lucioasă cândva.

să nu-mi scrii note-n portativ,

căci nu le recunosc.

să nu-nveți  a cânta din nou

chiar nu mai are rost.

  

iar dacă totuși ai curaj...

să-ngâni o melodie...

așază-te în fața mea,

să-mi cânți pentru vecie.

Dac-aș putea...

Am plâns atâta-n viața mea,

încât dacă s-ar găsi vreunul

să-mi adune lacrimile,

ar putea să-mi spele păcatele de zece ori.

Am pierdut atâta timp,

încât dacă mi l-ar aduna cineva,

aș putea să mai trăiesc o viață.

Am uitat atâtea lucruri frumoase,

încât dacă mi le-aș aminti pe toate,

aș fi de zece ori mai fericită acum.

Am scris și-am tăiat de-atâtea ori

litere și fraze proaspăt construite,

încât dacă mi le-ar fi recuperat cineva,

aș fi putut publica vreo două volume.

Am tăcut și-am rătăcit atâtea cuvinte,

încât dacă cineva mi le-ar regăsi,

ți-aș putea spune ce vrei s-auzi.

Te-am pierdut de-atâtea ori

încât dacă te-aș căuta,

aș putea

să-mi spăl păcatele de zece ori,

să mai trăiesc o viață,

să fiu de zece ori mai fericită,

să public vreo două volume,

să-ți spun ce vrei s-auzi.

De ce?

pentru că știi cine sunt.

mai bine decât mine.

pentru că-n palmele tale

mi se odihnesc gândurile.

pentru că-mi furi cuvintele

și mi le spui mai frumoase.

pentru că zâmbești

din sufletul meu.

pentru că-mi iau lumina

de pe buzele tale.

pentru că-n ochii tăi

mi se oprește timpul.

Te iubesc

pentru că atunci când mă privești

începe primăvara.

Dor de vară

Visez la tot ce-a fost mai ieri

şi-mi amintesc de mâine.

mă plimb în noapte. rătăcesc.

iar pe cărări străine.

mi-e dorul trist şi-amăgitor.

mi-e dor de necuvinte.

iar orele se scurg şi dor

în timp ce-mi trec prin minte.

mi-e dor în aste clipe dulci

de fluturi nezburaţi,

de zile triste, netrăite,

ca paşii necălcaţi.

nu râde. taci şi-ascult-acum

tăcerea-ntâia oară.

mi-e dor de mine pe-un alt drum.

mi-e dor de-o altă vară.

Baladă

Mi-ai spus cândva că mă iubeşti.

mi-ai spus şi te-am crezut.

ştiai frumos să păcăleşti.

minţeai neîntrecut.

Eram copil şi te credeam.

râdeam când mă certai,

iar noaptea-n vise sufeream,

că nu mă meritai.

Dar am uitat şi am zâmbit,

căci te iubeam nebună,

cu foc şi dor nepotolit

crescând de-a ta minciună.

În fiecare zi chemam

soarele să răsară

şi să se joace-n faţa ta

târziu, până spre seară.

Iar păsările le rugam

să cânte pentru tine,

ca să m-alint în palma ta,

să-mi pară că mi-e bine.

Şi aşteptam cuminte, zău,

cu mare nerăbdare,

să mă priveşti în felul tău,

să-mi dai o sărutare.

Şi-apoi zâmbind mereu,

de-atâta fericire,

oftam din când în când, „cu greu”,

„of, Doamne! ce iubire!”

Ştiam şi-atunci, cum ştiu şi azi,

că mă minţeai în toate,

dar mă făceam că nu-nţeleg.

credeam că... poate, poate...

Dar nu-ţi păsa că te iertam

de fiecare dată.

şi nu credeai că pot cândva

să fiu eu supărată.

Ştii... viaţa-i scurtă. timpul zboară.

nu-l mai vezi...

dacă ţi-aş spune într-o doară

că nu te mai iubesc, mă crezi?

Ai râde, cred, şi te-ai uita

mirat un pic la mine,

dar dacă eu ţi-aş arăta

că nu-mi mai e ruşine?

Ţi-aş spune-acum că te iubesc,

dar nu, n-am să te mint.

minţind ca tine să trăiesc?

o, nu! chiar nu-mi permit!

Lumi paralele

Prin lumea asta agitată

sunt doar în trecere.

Din altă lume incoloră

vin,

spre alte lumi necunoscute

vreau s-ajung.

Aştept să vină

lumina

şi să-mi deschidă ochii.

Aştept să se deschidă cerul,

iar acolo să văd

un nou soare,

o nouă zi,

o nouă dimineaţă,

un nou vis

ce-a murit

într-o lume trecută

şi-a înviat

într-o lume de ieri.

E lumea rea

E lumea rea

şi crudă, nemiloasă.

e lumea plină

de urât şi prost.

e lumea tristă

şi tristeţea asta

o ştie toată lumea

pe de rost.

Ningem

Din cerul nalt şi fără seamăn,

cad fulgi măşcaţi şi fulgi pitici,

precum în lumea asta largă

se nasc şi oameni mari şi mici.

Roiesc. Ba suferind de lene,

ba furioşi, ba liniştiţi,

formează grupuri şi troiene

sau vin haotic, buimăciţi.

Trăiesc frumos şi zboară vesel,

îşi au, în parte, drumul lor,

viaţa se scurge, timpul trece,

cu toţii se topesc şi mor.

Ninge-mi

Nu vreau

să se oprească cerul

din nins.

Nu mai am lacrimi,

nu am nici fulgi,

pustie iarnă-n suflet,

geroasă noapte-afară.

Prea multă vreme

mi-a fost inima

plină de gheaţă,

bulgăre de zăpadă.

Prea multă vreme-a

trecut

şi n-am nins.

Acum, când ninsoarea

vine spre noi să ne-ngroape,

să nu te temi de nimic,

voi ninge pe-aproape.

Voi ninge cald şi cuminte,

cu fulgi măşcaţi, luminoşi,

voi ninge spre tine, iubite,

ca-n anii frumoşi.

Adu-ţi aminte

de fulgi

şi de nins.

Ţii minte ninsoarea de ieri?

vezi fulgii de mâine?

mai ninge-mi, iubite,

hai ninge spre mine.

Zgomotul stelelor

Aud de departe

zgomotul stelelor.

Am senzaţia vagă

a unei dureri nesimţite încă.

Stelele,

în mişcarea lor spre infinit,

trasează pe creierul meu

urme, cărări,

pe care cândva

vor curge gânduri.

Da, gânduri,

venind năvală

sau mult aşteptate,

gânduri agitate,

căutându-şi sfârşitul,

Căci orice gând moare

când este rostit,

chiar şi gândurile spre infinit

care se nasc din zgomotul stelelor.

Lumină şi-Ntuneric

Lumina şi Întunericul

şi-au dat întâlnire într-o dimineaţă.

El a insistat să fie seară,

voia să plouă şi să fie ceaţă.

Ea purta o rochie albă,

cu flori şi raze de mătase.

El îmbrăcase un costum

în nuanţe-ntunecoase.

Ea se întoarse înspre el

şi-i lumină privirea.

El îşi închise ochii reci

şi-şi aşteptă pieirea.

Ea râse-atunci şi-i împleti

în păr raze de soare.

El se miră şi observă

că-şi pierde din culoare.

Ea continuă să îl uimească

şi îi zâmbi în faţă.

El fu surprins. Crezu că ea

îi fură din negreaţă.

Ea se privi. Rochiţa ei

pierdea din strălucire.

El îi zâmbi. O-mbrăţişă.

pieriră-n nemurire.

Ei amândoi erau acum

Lumină şi-Ntuneric.

Iar separaţi păreau veniţi

dintr-un abis feeric.

***

Întunericul şi Lumina

şi-au dat întâlnire-ntr-o zi.

Mergeau ţinându-se de mână

şi purtau veşminte gri.

Şi plouă...

Şi plouă.

Plouă cu durere.

picuri mici îşi fac loc

în inima mea, în tăcere.

şi plouă.

plouă cu tristeţe.

stropii îmi cad pe-obraji,

îi văd pe alte feţe.

şi plouă.

plouă cu regrete.

picături în palma mea...

le simt ca pe catifea.

şi plouă.

plouă cu nori,

plouă cu stele,

plouă-n faţa inimii mele.

şi plouă.

plouă cu tine,

plouă cu noi,

şi-n suflet numai ploi şi ploi...

Optimism

Nu mă striga.

N-am să mă mai întorc vreodată.

Va trece timpul.

Vei iubi altă fată.

Nu-mi mai zâmbi.

Străină mi-i acum faţa ta.

Va trece timpul.

O să zâmbeşti altcuiva.

Nu-mi mai vorbi.

Am încetat să te mai ascult.

Va trece timpul.

Ai să vorbeşti cu alta mai mult.

Nu mă iubi.

Mă doare ce gândesc acum.

Va trece timpul.

Vei începe alt drum.

Să nu mai speri.

Nu, eu nu te-am iubit.

Va trece timpul.

Ai să fii fericit.

Să nu mă cauţi.

Am să mă pierd prea departe.

Va trece timpul.

Mă vei uita. Poate.

Cuvinte regăsite

Vântul

mi-a furat cuvintele

şi le-a zburat în lume.

Rătăcesc acum

şi le caut.

Cuvintele îmi zâmbesc

de pe buzele trecătorilor.

Lumina de mai ieri

S-a stins mai ieri lumina.

mi-e frică să cred, să mai sper,

mă tem de-ntuneric,

de uşi, de lanţuri, de fier,

soare negru, lun-albastră,

norii gri întunecat,

e o lume moart-afară,

plin e totul de păcat,

raze-obscure de durere

se coboară pe pământ,

a-ngheţat mai ieri şi timpul,

piere sensul din cuvânt,

mort e vântul, mort văzduhul,

moarte lacrimile mele,

mort mi-e sufletul şi duhul,

mort Luceafăru-ntre stele,

au murit ieri îngheţate

gânduri vechi pentru mine,

vor muri deci sărutate

amintirile cu tine.

        ***

tot ce-a murit astă seară

va reînvia mai ieri,

tot ce-am crezut prima oară,

tot ce-ai visat, tot ce speri,

şi va fi o noapte caldă,

noapte veselă şi tristă,

va începe iarăşi viaţa

într-o notă sufletistă,

vei spera că a trecut

moartea clinică a lumii

şi că ea s-a refăcut,

însă numai pentru unii,

vei vedea apoi lumina:

are-o undă de-ntuneric,

iar cuvântul are sensuri

multe, tulburi, de te sperii,

însă să nu-ţi fie teamă,

vin din negru-acelei seri,

moartea astăzi iar mă cheamă:

port lumina de mai ieri.

O idee de început

Merg pe aleea de gânduri,

cândva o fostă şosea,

un bulevard aglomerat,

o arteră de mare circulaţie.

Acum, stradela se scurge în necunoscut.

Îmi urmez paşii şi alunec,

pe uliţa îngustă şi neîncăpătoare,

spre golul întunericului din stradă.

Bezna se face tot mai densă,

poteca pe care merg transpare în nelinişte şi teamă.

Teamă că m-am pierdut.

Ba nu, văd o lumină la capătul cărării.

E ideea unui drum de început.

Lacrimile

Curg lacrimi

şi iute se rostogolesc

pe faţa mea...

atât de vesel izbucnesc

încât aş vrea

să cred

că-s bucuroase

c-au scăpat

de nebunia dinăuntru.

Lacrimile mele

sunt picături de durere

ce şi-au găsit

fericirea.

Poveste

Se zice c-acolo sus, printre stele,

ne naştem în doi.

O mână cerească apoi ne desparte,

aşa suntem noi.

Trăim şi ni-i dor în permanenţă

de-o amintire mai veche.

Râdem, cântăm şi valsăm,

dar n-avem pereche.

Aşa ni se pare c-al doilea din noi

s-a rătăcit,

sus, printre stele, când Cerul înalt

ne-a despărţit.