”Scrisoare de dragoste” este, într-adevăr, o scrisoare. De dragoste. Scrisă tuturor îndrăgostiților. Mihail Drumeș vorbește despre iubire așa cum este ea, așa cum a trăit-o / o trăiește fiecare dintre noi.
Subiectul romanului este enunțat chiar în titlurile celor trei părți din care e compusă cartea: Un băiat și o fată se întâlnesc, se iubesc și se iau; Puteau fi fericiți toată viața, dar el, întâlnind o fată cu avere, se desparte de cea pe care o iubește; Dragostea călcată în picioare se răzbună, iar cel ce a călcat greșit pierde totul. Narațiunea e original construită, povestea se conturează ”din confesiunile lui Dinu Gherghel”, din scrisorile Andei către prietena ei, iar unele scene sunt redate ca și când ar fi jucate, pe roluri, spectaculos, chiar în fața noastră.
Scrisă într-un stil lejer și ușor de digerat, cu multe elemente, scene, fraze care stârnesc pofta de râs a cititorului, cartea este o enciclopedie pentru cei îndrăgostiți. Profunzimea cu care Drumeș disecă sentimentul de iubire este uluitoare. Ageritatea și subtilitatea de care dă dovadă în ușurința cu care citește în mințile Ei și ale Lui îl fac pe cititor să se scufunde cu plăcere în apele vioi și limpezi ale romanului. Autorul își răsfață proza cu replici și situații amuzante, dar totodată profunde. Personajele sunt un băiat și o fată. Îndrăgostiții. Inteligenți. Tineri. Frumoși. Cu simțul umorului. Discuțiile dintre cei doi imprimă fidel lecturile pe care aceștia le-au avut, convorbirile lor abundă în nume de scriitori, titluri de cărți și fraze celebre și originale. Viziunile lor asupra dragostei devin sfaturi și idei pe care cititorul le asimiliează cu ușurință, pentru că pare că romanul a fost scris special pentru el, pentru că gândurile ce se desprind din text sunt idei ce i-au trecut și lui prin minte.
”Scrisoare de dragoste” este o carte care se citește ușor, pe nerăsuflate. Este o carte la care râzi și plângi deopotrivă. Este o carte la care, adesea, exclami: ”da, da, adevărat. și eu am pățit așa”. Este o carte care nu se citește, ci se trăiește.
Nu cumva sensibilitatea ei vibrează pe coardele cele mai înalte datorită darurilor mele spirituale care sunt capabile să acapareze mediocritatea fizică? S-ar putea, de altfel, ca o scriitoare să nu pună preț pe intelect? Opțiunea o ridică pe femeie la o treaptă superioară. Astfel, supunându-i-se bărbatului, ea se înalță odată cu el.
De ce să afle că alerg într-atât duppă ea, că mă domină?... Certitudinea asupra sentimentelor bărbatului constituie pentru o femeie o sursă de acțiuni dictatoriale, menite să frângă echilibrul sănătos dintre sexe, pe care numai îndoiala îl dă.
Scriindu-mi însă ”te iubesc” de 194 de ori – le-am numărat bob cu bob – , m-a cam pus cu botul pe labe. Dac-o fi așa, nu de atâtea ori, ci numai o dată, tot înseamnă ceva. Repetiția asta infernală are, tu, darul convingerii. Până la 10-15 nu crezi nimic, ridici din umeri, dar după 70 nu mai poți rezista. Gata, zici, parcă m-ar iubi. De la 100 în sus constați: Da, da, mă iubește, și o ții așa până se termină numărătoarea, când dai verdictul: Ah, e mort-copt după mine!
Vezi, Fulgușor, au și bărbații ceva bun: puterea fizică, pe care n-o avem noi, femeile. E drept, uneori ne apără, alteori ne vatămă.
Ești nebună?
Sunt, da, nebună. Și vreau să fii și tu nebun ca mine, să fim doi nebuni care se iubesc la nebunie.
Căsnicia cu el e altceva. Nu-mi dau seama ce-i lipsește. Chiar posesia nu mi se pare pasională, ci numai fiziologică.
Da, da... există fără doar și poate o justiție imanentă, care știe să pedepsească necruțător, având aerul că-ți face un dar de preț.
E cu putință să te desfaci în bucățele alegând ce-i bun din tine și aruncând la gunoi restul? Binele și răul coexistă, se împlinesc.
Dramaturgii greci, clasici şi moderni, au optat invariabil pentru tragedie, pentru că fericirea, te rog să mă crezi, nu impresionează pe nimeni şi nici nu se pot scrie despre ea mai mult de trei pagini.
Marile iubiri care ies din matca obişnuitului se rezolvă numai în moarte.
Mai bine ai încerca să mă prinzi. Nu am nicio stimă pentru bărbatul care nu ştie să pună mâna pe o femeie...
De fapt, e o cruzime să te joci cu inima unei femei.
Toate fericirile se sprijină pe iluzii. Adevărul nu face altceva decât să sfâşie vălul cu care se acoperă ochii ce nu vor să vadă realitatea.
Nu mi-e foame, căci fericirea se hrăneşte din ea însăşi.
Există câteodată în viaţa unui om o nevoie imperioasă de a fi sincer până la cruzime.
Niciodată nu trebuie să fii prea sigur de o femeie.
Dacă ştii să vrei, imposibil să nu găseşti ceea ce cauţi.
Și ăsta-i bărbatul, care seamănă leit cu toţi bărbaţii de pe pământ.
Inima e câteodată un cimitir cu gropi multe.
Lasă fericirea în pace. Nu e decât un termen de dicţionar.
Cuvintele sunt preludiul faptelor.
Dacă aş avea tot ce râvnesc, nu mi-ar mai plăcea nimic.
Preţul unei femei nu-l afli decât după ce o pierzi.
Greşeala mea e a tuturor începătorilor: am vrut prea mult şi prea repede.
De altfel, trebuie s-o spun, mă dezgustă repede femeia. Îndată ce-și pierde farmecul noutăţii, ea devine searbădă, ştearsă, ca o regină detronată. Ca să rămână pe tron, în inima mea, trebuie să fie dorită, dar cum se poate să doreşti pe cineva care nu mai are ce să-ţi ofere, pentru bunul motiv că ţi-a oferit totul?
