Mi-ai spus cândva că mă iubeşti.
mi-ai spus şi te-am crezut.
ştiai frumos să păcăleşti.
minţeai neîntrecut.
Eram copil şi te credeam.
râdeam când mă certai,
iar noaptea-n vise sufeream,
că nu mă meritai.
Dar am uitat şi am zâmbit,
căci te iubeam nebună,
cu foc şi dor nepotolit
crescând de-a ta minciună.
În fiecare zi chemam
soarele să răsară
şi să se joace-n faţa ta
târziu, până spre seară.
Iar păsările le rugam
să cânte pentru tine,
ca să m-alint în palma ta,
să-mi pară că mi-e bine.
Şi aşteptam cuminte, zău,
cu mare nerăbdare,
să mă priveşti în felul tău,
să-mi dai o sărutare.
Şi-apoi zâmbind mereu,
de-atâta fericire,
oftam din când în când, „cu greu”,
„of, Doamne! ce iubire!”
Ştiam şi-atunci, cum ştiu şi azi,
că mă minţeai în toate,
dar mă făceam că nu-nţeleg.
credeam că... poate, poate...
Dar nu-ţi păsa că te iertam
de fiecare dată.
şi nu credeai că pot cândva
să fiu eu supărată.
Ştii... viaţa-i scurtă. timpul zboară.
nu-l mai vezi...
dacă ţi-aş spune într-o doară
că nu te mai iubesc, mă crezi?
Ai râde, cred, şi te-ai uita
mirat un pic la mine,
dar dacă eu ţi-aş arăta
că nu-mi mai e ruşine?
Ţi-aş spune-acum că te iubesc,
dar nu, n-am să te mint.
minţind ca tine să trăiesc?
o, nu! chiar nu-mi permit!
