Trăim într-o lume grăbită. Într-o lume în care uităm să trăim. Alergăm în urma unei realităţi elucubrante şi atemporale în care ne pierdem zi de zi. În spatele nostru, timpul creşte: uriaş, întunecat şi rece. În faţă, sunt speranţele zilei de mâine şi regretele zilei de ieri.
Ziua pe care o trăim astăzi nu există în calendare. E o gaură neagră într-un timp trecut. E o zi când prin faţa ochilor ne trec mii de ani, mii de oameni, mii de evenimente. E ora când urmărim un ultim spectacol ai cărui protagonişti suntem. E însă o piesă de teatru ce s-a jucat fără noi. Un teatru al absurdului, în care am fost prinşi fără să ne dăm seama. E teatrul unui singur actor, un monolog al timpului trecut. E o producţie filmată mâine, care rulează de ieri. E filmul nostru. E ora noastră.
„Este ora 25: ora civilizaţiei europene!”, exclamă Constantin Virgil Gheorghiu. Romanul său, deşi scris în ’49, oglindeşte o cronică a lumii de astăzi şi dă dovadă de o simetrie perfectă. „Ora 25” este o scriere profetică tulburătoare a unei existenţe mecanizate, robotizate până în adâncul inimii şi cugetului. Cele 24 ore ale omenirii au murit într-un timp trecut ce nu ne-a fost niciodată prezent, iar prezentul pe care-l trăim acum nu ne va fi niciodată viitor. Ora 25 s-a născut după ce toate celelalte ore au sucombat într-un abis al vidului temporal.
„Cultura noastră a dispărut. Ea avea trei calităţi: iubea şi respecta frumosul – obicei învăţat de la greci; iubea şi respecta dreptul – obicei învăţat de la romani; iubea şi respecta omul – obicei pe care l-a învăţat greu şi foarte târziu, de la creştinism. Numai prin respectarea acestor trei mari simboluri: Omul, Frumosul şi Dreptul, a devenit cultura noastră occidentală ceea ce a fost. Şi acum pierde cea mai importantă moştenire: respectul şi dragostea pentru om. Fără acest respect şi această dragoste, cultura... nu mai există. A murit!”
În această nouă eră a post-istoriei avem datoria de a ne păstra identitatea, imanentă fiinţei noastre de cronicari ai celor 24 ore. Să scriem, deci, la această oră târzie, despre oameni. Să amintim unui cititor mecanizat că, deşi trăieşte în ora 25, poartă imprimat în eul său cele 24 de ore trăite până acum. Să scriem, deci, despre Frumos, despre Drept, despre Om.
„Ora 25. Acesta este timpul în care orice încercare de salvare e prea târzie: chiar Mesia dacă ar veni, ar fi prea târziu. E nu ultima oră, ci o oră după cea din urmă oră. E ora actuală. Ora exactă!...”
Să scriem, deci, despre timpuri trecute. Să scriem şi să sperăm că vom învia în paginile noastre capitole ale unei istorii demult uitate. Să scriem şi să avem răbdare ca ora 25 să-şi scurgă ultimele clipe, aducându-ne înapoi cele 24 ore. Să scriem şi să credem că timpul pierdut va renaşte. Să scriem şi să aşteptăm... dar să scriem.