Cântă-mi

mi-e inima ca un pian.

cunosc melodii trecute,

uitate de alții pe clapele mele.

mi-aduc aminte

de note-nvechite,

cântate prost,

voci false,

mâini neîndemânatice.

te rog

să nu mi te așezi în față

dacă nu știi să cânți.

să nu-ți irosești forțele

cu-n instrument defect,

pierdut printre ani.

să nu te deranjezi

pentr-o epavă a cărei coarde

nu mai vibrează demult.

să nu-ncerci să ștergi praful

de pe suprafața asta

lucioasă cândva.

să nu-mi scrii note-n portativ,

căci nu le recunosc.

să nu-nveți  a cânta din nou

chiar nu mai are rost.

  

iar dacă totuși ai curaj...

să-ngâni o melodie...

așază-te în fața mea,

să-mi cânți pentru vecie.

Dac-aș putea...

Am plâns atâta-n viața mea,

încât dacă s-ar găsi vreunul

să-mi adune lacrimile,

ar putea să-mi spele păcatele de zece ori.

Am pierdut atâta timp,

încât dacă mi l-ar aduna cineva,

aș putea să mai trăiesc o viață.

Am uitat atâtea lucruri frumoase,

încât dacă mi le-aș aminti pe toate,

aș fi de zece ori mai fericită acum.

Am scris și-am tăiat de-atâtea ori

litere și fraze proaspăt construite,

încât dacă mi le-ar fi recuperat cineva,

aș fi putut publica vreo două volume.

Am tăcut și-am rătăcit atâtea cuvinte,

încât dacă cineva mi le-ar regăsi,

ți-aș putea spune ce vrei s-auzi.

Te-am pierdut de-atâtea ori

încât dacă te-aș căuta,

aș putea

să-mi spăl păcatele de zece ori,

să mai trăiesc o viață,

să fiu de zece ori mai fericită,

să public vreo două volume,

să-ți spun ce vrei s-auzi.