sâmbătă, 9 octombrie 2010

Lumina de mai ieri



S-a stins mai ieri lumina.
mi-e frică să cred, să mai sper,
mă tem de-ntuneric,
de uşi, de lanţuri, de fier,

soare negru, lun-albastră,
norii gri întunecat,
e o lume moart-afară,
plin e totul de păcat,

raze-obscure de durere
se coboară pe pământ,
a-ngheţat mai ieri şi timpul,
piere sensul din cuvânt,

mort e vântul, mort văzduhul,
moarte lacrimile mele,
mort mi-e sufletul şi duhul,
mort Luceafăru-ntre stele,

au murit ieri îngheţate
gânduri vechi pentru mine,
vor muri deci sărutate
amintirile cu tine.

        ***

tot ce-a murit astă seară
va reînvia mai ieri,
tot ce-am crezut prima oară,
tot ce-ai visat, tot ce speri,

şi va fi o noapte caldă,
noapte veselă şi tristă,
va începe iarăşi viaţa
într-o notă sufletistă,

vei spera că a trecut
moartea clinică a lumii
şi că ea s-a refăcut,
însă numai pentru unii,

vei vedea apoi lumina:
are-o undă de-ntuneric,
iar cuvântul are sensuri
multe, tulburi, de te sperii,

însă să nu-ţi fie teamă,
vin din negru-acelei seri,
moartea astăzi iar mă cheamă:


port lumina de mai ieri.

O idee de început


Merg pe aleea de gânduri,
cândva o fostă şosea,
un bulevard aglomerat,
o arteră de mare circulaţie.
Acum, stradela se scurge în necunoscut.
Îmi urmez paşii şi alunec,
pe uliţa îngustă şi neîncăpătoare,
spre golul întunericului din stradă.
Bezna se face tot mai densă,
poteca pe care merg transpare în nelinişte şi teamă.
Teamă că m-am pierdut.
Ba nu, văd o lumină la capătul cărării.
E ideea unui drum de început.

Lacrimile



Curg lacrimi
şi iute se rostogolesc
pe faţa mea...
atât de vesel izbucnesc
încât aş vrea
să cred
că-s bucuroase
c-au scăpat
de nebunia dinăuntru.

Lacrimile mele
sunt picături de durere
ce şi-au găsit


fericirea.