Se afișează postările cu eticheta Plăcere de Lectură. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Plăcere de Lectură. Afișați toate postările

duminică, 6 martie 2011

”Scrisoare de dragoste”, Mihail Drumeș - o enciclopedie pentru cei îndrăgostiți

          ”Scrisoare de dragoste” este, într-adevăr, o scrisoare. De dragoste. Scrisă tuturor îndrăgostiților. Mihail Drumeș vorbește despre iubire așa cum este ea, așa cum a trăit-o / o trăiește fiecare dintre noi.  
     Subiectul romanului este enunțat chiar în titlurile celor trei părți din care e compusă cartea: Un băiat și o fată se întâlnesc, se iubesc și se iau; Puteau fi fericiți toată viața, dar el, întâlnind o fată cu avere, se desparte de cea pe care o iubește; Dragostea călcată în picioare se răzbună, iar cel ce a călcat greșit pierde totul.  Narațiunea e original construită, povestea se conturează ”din confesiunile lui Dinu Gherghel”, din scrisorile Andei către prietena ei, iar unele scene sunt redate ca și când ar fi jucate, pe roluri, spectaculos, chiar în fața noastră.
     Scrisă într-un stil lejer și ușor de digerat, cu multe elemente, scene, fraze care stârnesc pofta de râs a cititorului, cartea este o enciclopedie pentru cei îndrăgostiți. Profunzimea cu care Drumeș disecă sentimentul de iubire este uluitoare. Ageritatea și subtilitatea de care dă dovadă în ușurința cu care citește în mințile Ei și ale Lui îl fac pe cititor să se scufunde cu plăcere în apele vioi și limpezi ale romanului.  Autorul își răsfață proza cu replici și situații amuzante, dar totodată profunde. Personajele sunt un băiat și o fată. Îndrăgostiții. Inteligenți. Tineri. Frumoși. Cu simțul umorului. Discuțiile dintre cei doi imprimă fidel lecturile pe care aceștia le-au avut, convorbirile lor abundă în nume de scriitori, titluri de cărți și fraze celebre și originale. Viziunile lor asupra dragostei devin sfaturi și idei pe care cititorul le asimiliează cu ușurință, pentru că pare că romanul a fost scris special pentru el, pentru că gândurile ce se desprind din text sunt idei ce i-au trecut și lui prin minte.
     ”Scrisoare de dragoste” este o carte care se citește ușor, pe nerăsuflate. Este o carte la care râzi și plângi deopotrivă. Este o carte la care, adesea, exclami: ”da, da, adevărat. și eu am pățit așa”. Este o carte care nu se citește, ci se trăiește.


Nu cumva sensibilitatea ei vibrează pe coardele cele mai înalte datorită darurilor mele spirituale care sunt capabile să acapareze mediocritatea fizică? S-ar putea, de altfel, ca o scriitoare să nu pună preț pe intelect? Opțiunea o ridică pe femeie la o treaptă superioară. Astfel, supunându-i-se bărbatului, ea se înalță odată cu el.

De ce să afle că alerg într-atât duppă ea, că mă domină?... Certitudinea asupra sentimentelor bărbatului constituie pentru o femeie o sursă de acțiuni dictatoriale, menite să frângă echilibrul sănătos dintre sexe, pe care numai îndoiala îl dă.

Scriindu-mi însă ”te iubesc” de 194 de ori – le-am numărat bob cu bob – , m-a cam pus cu botul pe labe. Dac-o fi așa, nu de atâtea ori, ci numai o dată, tot înseamnă ceva. Repetiția asta infernală are, tu, darul convingerii. Până la 10-15 nu crezi nimic, ridici din umeri, dar după 70 nu mai poți rezista.  Gata, zici, parcă m-ar iubi. De la 100 în sus constați: Da, da, mă iubește, și o ții așa până se termină numărătoarea, când dai verdictul: Ah, e mort-copt după mine!

Vezi, Fulgușor, au și bărbații ceva bun: puterea fizică, pe care n-o avem noi, femeile. E drept, uneori ne apără, alteori ne vatămă.

Ești nebună?
Sunt, da, nebună. Și vreau să fii și tu nebun ca mine, să fim doi nebuni care se iubesc la nebunie.

Căsnicia cu el e altceva. Nu-mi dau seama ce-i lipsește. Chiar posesia nu mi se pare pasională, ci numai fiziologică.

Da, da... există fără doar și poate o justiție imanentă, care știe să pedepsească necruțător, având aerul că-ți face un dar de preț.

E cu putință să te desfaci în bucățele alegând ce-i bun din tine și aruncând la gunoi restul? Binele și răul coexistă, se împlinesc.

Dramaturgii greci, clasici şi moderni, au optat invariabil pentru tragedie, pentru că fericirea, te rog să mă crezi, nu impresionează pe nimeni şi nici nu se pot scrie despre ea mai mult de trei pagini.

Marile iubiri care ies din matca obişnuitului se rezolvă numai în moarte.

Mai bine ai încerca să mă prinzi. Nu am nicio stimă pentru bărbatul care nu ştie să pună mâna pe o femeie...

De fapt, e o cruzime să te joci cu inima unei femei.

Toate fericirile se sprijină pe iluzii. Adevărul nu face altceva decât să sfâşie vălul cu care se acoperă ochii ce nu vor să vadă realitatea.

Nu mi-e foame, căci fericirea se hrăneşte din ea însăşi.

Există câteodată în viaţa unui om o nevoie imperioasă de a fi sincer până la cruzime.

Niciodată nu trebuie să fii prea sigur de o femeie.

Dacă ştii să vrei, imposibil să nu găseşti ceea ce cauţi.

Și ăsta-i bărbatul, care seamănă leit cu toţi bărbaţii de pe pământ.

Inima e câteodată un cimitir cu gropi multe.

Lasă fericirea în pace. Nu e decât un termen de dicţionar.

Cuvintele sunt preludiul faptelor.

Dacă aş avea tot ce râvnesc, nu mi-ar mai plăcea nimic.

Preţul unei femei nu-l afli decât după ce o pierzi.

Greşeala mea e a tuturor începătorilor: am vrut prea mult şi prea repede.

De altfel, trebuie s-o spun, mă dezgustă repede femeia. Îndată ce-și pierde farmecul noutăţii, ea devine searbădă, ştearsă, ca o regină detronată. Ca să rămână pe tron, în inima mea,  trebuie să fie dorită, dar cum se poate să doreşti pe cineva care nu mai are ce să-ţi ofere, pentru bunul motiv că ţi-a oferit totul?


miercuri, 10 noiembrie 2010

„ORA 25”, monolog al timpului trecut



Trăim într-o lume grăbită. Într-o lume în care uităm să trăim. Alergăm în urma unei realităţi elucubrante şi atemporale în care ne pierdem zi de zi. În spatele nostru, timpul creşte: uriaş, întunecat şi rece. În faţă, sunt speranţele zilei de mâine şi regretele zilei de ieri.
Ziua pe care o trăim astăzi nu există în calendare. E o gaură neagră într-un timp trecut. E o zi când prin faţa ochilor ne trec mii de ani, mii de oameni, mii de evenimente. E ora când urmărim un ultim spectacol ai cărui protagonişti suntem. E însă o piesă de teatru ce s-a jucat fără noi. Un teatru al absurdului, în care am fost prinşi fără să ne dăm seama. E teatrul unui singur actor, un monolog al timpului trecut. E o producţie filmată mâine, care rulează de ieri. E filmul nostru. E ora noastră.
„Este ora 25: ora civilizaţiei europene!”, exclamă Constantin Virgil Gheorghiu. Romanul său, deşi scris în ’49, oglindeşte o cronică a lumii de astăzi şi dă dovadă de o simetrie perfectă. „Ora 25” este o scriere profetică tulburătoare a unei existenţe mecanizate, robotizate până în adâncul inimii şi cugetului. Cele 24 ore ale omenirii au murit într-un timp trecut ce nu ne-a fost niciodată prezent, iar prezentul pe care-l trăim acum nu ne va fi niciodată viitor. Ora 25 s-a născut după ce toate celelalte ore au sucombat într-un abis al vidului temporal.
„Cultura noastră a dispărut. Ea avea trei calităţi: iubea şi respecta frumosul – obicei învăţat de la greci; iubea şi respecta dreptul – obicei învăţat de la romani; iubea şi respecta omul – obicei pe care l-a învăţat greu şi foarte târziu, de la creştinism. Numai prin respectarea acestor trei mari simboluri: Omul, Frumosul şi Dreptul, a devenit cultura noastră occidentală ceea ce a fost. Şi acum pierde cea mai importantă moştenire: respectul şi dragostea pentru om. Fără acest respect şi această dragoste, cultura... nu mai există. A murit!”
În această nouă eră a post-istoriei avem datoria de a ne păstra identitatea, imanentă fiinţei noastre de cronicari ai celor 24 ore. Să scriem, deci, la această oră târzie, despre oameni. Să amintim unui cititor mecanizat că, deşi trăieşte în ora 25, poartă imprimat în eul său cele 24 de ore trăite până acum. Să scriem, deci, despre Frumos, despre Drept, despre Om.
„Ora 25. Acesta este timpul în care orice încercare de salvare e prea târzie: chiar Mesia dacă ar veni, ar fi prea târziu. E nu ultima oră, ci o oră după cea din urmă oră. E ora actuală. Ora exactă!...”
Să scriem, deci, despre timpuri trecute. Să scriem şi să sperăm că vom învia în paginile noastre capitole ale unei istorii demult uitate. Să scriem şi să avem răbdare ca ora 25 să-şi scurgă ultimele clipe, aducându-ne înapoi cele 24 ore. Să scriem şi să credem că timpul pierdut va renaşte. Să scriem şi să aşteptăm... dar să scriem.