Poveste

Se zice c-acolo sus, printre stele,

ne naştem în doi.

O mână cerească apoi ne desparte,

aşa suntem noi.

Trăim şi ni-i dor în permanenţă

de-o amintire mai veche.

Râdem, cântăm şi valsăm,

dar n-avem pereche.

Aşa ni se pare c-al doilea din noi

s-a rătăcit,

sus, printre stele, când Cerul înalt

ne-a despărţit.

Mi-e dor...

Când vorbele nu-şi mai au rost,

iar ochii mei uită ce-a fost,

când mâinile-mi îmbătrânesc,

iar păru-mi şi fruntea albesc,

mă-nchid într-o clepsidră mai veche

ca să privesc iar timpul cum trece,

cu greu nisipul se scurge în sus

ca-ntr-o dimineaţă, pe la apus.

simt visele-mi spulberate în vânt,

simt peste mine iar stele căzând,

văd ape-nspumate venind dinspre mal,

văd noi asfinţituri ce mâine dispar.

aştept o scrisoare din depărtări,

aştept iar răspunsuri la întrebări,

visez o minune fără sfârşit,

visez un albastru de infinit.

doresc răsăritul zilei de mâine,

doresc începuturi printre ruine,

mai vreau cer senin şi soare de vară,

mai vreau vise dulci seară de seară.

iubesc amintiri ce n-au viitor,

iubesc răni adânci ce nu mă mai dor,

mi-e dor de tot ce-abia mâine va fi,

mi-e dor de-nţelesul lui „a iubi”.

Colorează-mă

Sunt o pată de (ne)culoare.

când eşti departe,

mă transform într-o nuanţă de gri.

în jurul meu roiesc

picături vopsite,

iar eu  trăiesc într-o acuarelă

ce are în paleta sa

milioane de nuanţe de gri.

te aştept să vii

şi să-mi ştergi griul din suflet.

aştept să vii,

să pictăm împreună,

în culori.

Aştept să pleci, ca să vii

Încă te mai aştept.

Nu te preface surprins,

ştiu, a trecut mult,

îmi bate iar inima-n piept.

Timpul şi depărtarea.

Vinovaţii.

Te-am uitat într-o altă veşnicie,

clipa pe care-o trăiesc

e o nebunie.

Privesc acum în faţă...

ah, nu te-am întrebat,

tu mă iubeşti pe viaţă?

Spune-mi că nu.

Nu mi-ar plăcea

să mă încătuşez

azi pentru totdeauna,

vieţi am o mie, dar eu...

Eu sunt doar una.

Nu mă iubi.

Nu am o eternitate

să-ţi ofer.

Sper c-ai plecat.

să te întorci!

încă mai sper...

Citeşte-mă

Scriu

ca să mă citesc.

Nu vreau să mă citească nimeni.

Scriu

şi mă recitesc

ca să mă-nţeleg mai bine.

Citeşte-mi pe frunte

amintiri viitoare,

pe-obraji – lacrimi neplânse,

pe buze – un cuvânt nerostit.

Citeşte-mi în palmă

durerea de tine,

în păr raze-ncâlcite,

în ochi trecuta vecie.

Citeşte-mă...

ca să pot scrie.

Despre cer...

Cerul. „Înalt”, se zice. Merg pe un drum de ţară şi mi se pare că cerul nu e atât de înalt ca de obicei... ca în oraş... mi se pare că dacă aş întinde mâna, aproape că aş putea da la o parte un nor care a ascuns soarele... poate de vină sunt oamenii de aici... mult mai simpli şi mai fără pretenţii decât la oraş... poate de asta cerul s-a apropiat de ei... poate pentru că ei îl privesc în fiecare zi, poate pentru că îi aşteaptă rodul cu bucurie de copil şi cu durere de bătrân... pentru că aşteaptă şi îşi doresc ploaia... pentru că la oraş ploaia aduce murdărie, dureri de cap şi tristeţe. Pentru orăşeni aceasta înseamnă să stea în casă şi să se uite la televizor. Cei de la ţară însă, atunci cân văd primii stropi de ploaie, îi mulţumesc Domnului, i se închină şi binecuvântează venirea ei... unii întind mâinile spre cer şi aşteaptă ca stropii binecuvântaţi să le picure pe faţă, alţii îşi deschid umbrelele şi se grăbesc cu capetele plecate spre casă... poate că oamenii din oraş au blestemat de-atâtea ori cerul încât acesta s-a îndepărtat uşor de ei... de aceea, în oraş cerul e mult mai departe de noi... doar că nimeni n-a observat. Când ai privit ultima oară cerul?

Frânturi de Speranţă

Tot ce-mi trece prin minte acum

sunt frânturi din Speranţa de ieri.

tot ce-am spus, şi-am iubit, şi-am crezut

sunt doar nouri din vată şi scrum.

tot ce-aş vrea să citeşti tu în mine

e-o durerea plăcută-n privire.

tot ce ştiu azi, la capăt de drum,

sunt frânturi din Speranţa de mâine.