marți, 31 mai 2011

Cântă-mi


mi-e inima ca un pian.

cunosc melodii trecute,
uitate de alții pe clapele mele.
mi-aduc aminte
de note-nvechite,
cântate prost,
voci false,
mâini neîndemânatice.

te rog
să nu mi te așezi în față
dacă nu știi să cânți.
să nu-ți irosești forțele
cu-n instrument defect,
pierdut printre ani.
să nu te deranjezi
pentr-o epavă a cărei coarde
nu mai vibrează demult.
să nu-ncerci să ștergi praful
de pe suprafața asta
lucioasă cândva.
să nu-mi scrii note-n portativ,
căci nu le recunosc.
să nu-nveți  a cânta din nou
chiar nu mai are rost.
  
iar dacă totuși ai curaj...
să-ngâni o melodie...

așază-te în fața mea,
să-mi cânți pentru vecie.

Dac-aș putea...


Am plâns atâta-n viața mea,
încât dacă s-ar găsi vreunul
să-mi adune lacrimile,
ar putea să-mi spele păcatele de zece ori.
Am pierdut atâta timp,
încât dacă mi l-ar aduna cineva,
aș putea să mai trăiesc o viață.
Am uitat atâtea lucruri frumoase,
încât dacă mi le-aș aminti pe toate,
aș fi de zece ori mai fericită acum.
Am scris și-am tăiat de-atâtea ori
litere și fraze proaspăt construite,
încât dacă mi le-ar fi recuperat cineva,
aș fi putut publica vreo două volume.
Am tăcut și-am rătăcit atâtea cuvinte,
încât dacă cineva mi le-ar regăsi,
ți-aș putea spune ce vrei s-auzi.
Te-am pierdut de-atâtea ori
încât dacă te-aș căuta,
aș putea
să-mi spăl păcatele de zece ori,
să mai trăiesc o viață,
să fiu de zece ori mai fericită,
să public vreo două volume,
să-ți spun ce vrei s-auzi.