Baladă

Mi-ai spus cândva că mă iubeşti.

mi-ai spus şi te-am crezut.

ştiai frumos să păcăleşti.

minţeai neîntrecut.

Eram copil şi te credeam.

râdeam când mă certai,

iar noaptea-n vise sufeream,

că nu mă meritai.

Dar am uitat şi am zâmbit,

căci te iubeam nebună,

cu foc şi dor nepotolit

crescând de-a ta minciună.

În fiecare zi chemam

soarele să răsară

şi să se joace-n faţa ta

târziu, până spre seară.

Iar păsările le rugam

să cânte pentru tine,

ca să m-alint în palma ta,

să-mi pară că mi-e bine.

Şi aşteptam cuminte, zău,

cu mare nerăbdare,

să mă priveşti în felul tău,

să-mi dai o sărutare.

Şi-apoi zâmbind mereu,

de-atâta fericire,

oftam din când în când, „cu greu”,

„of, Doamne! ce iubire!”

Ştiam şi-atunci, cum ştiu şi azi,

că mă minţeai în toate,

dar mă făceam că nu-nţeleg.

credeam că... poate, poate...

Dar nu-ţi păsa că te iertam

de fiecare dată.

şi nu credeai că pot cândva

să fiu eu supărată.

Ştii... viaţa-i scurtă. timpul zboară.

nu-l mai vezi...

dacă ţi-aş spune într-o doară

că nu te mai iubesc, mă crezi?

Ai râde, cred, şi te-ai uita

mirat un pic la mine,

dar dacă eu ţi-aş arăta

că nu-mi mai e ruşine?

Ţi-aş spune-acum că te iubesc,

dar nu, n-am să te mint.

minţind ca tine să trăiesc?

o, nu! chiar nu-mi permit!