Unde se vinde fericirea ?

Am cutreierat aseară toate magazinele. Voiam să-mi cumpăr fericire.

Am intrat în primul şi n-am găsit. În al doilea, vânzătoarea mi-a propus un model mai vechi... Am refuzat. În următorul magazin, mi-au arătat o fericire uzată şi boţită. Am păşit în altă încăpere. Nu mi-a plăcut culoarea. Mi-au scos de pe rafturi mai multe variante, dar niciuna nu mi-a fost pe plac.

Am umblat toată ziua prin locuri unde vânzătorii nu ştiau să-mi arate ceva potrivit. Am văzut fericiri de tot soiul: noi, vechi, frumoase, boţite, proaspete, stricate, strălucitoare sau defecte. Dar niciuna nu era a mea. Atunci când mergi la cumpărături şi măsori ceva ce îţi vine bine, simţi că haina respectivă a fost croită special pentru tine. Niciunul dintre produsele pe care le-am văzut frumos împachetate pe rafturi nu îmi aparţineau şi le simţeam străine.

M-am întors acasă obosită şi nefericită. Spre seară m-am gândit că cele mai valoroase obiecte sunte cele „hand made” şi m-am hotărât că de dimineaţa voi începe să-mi ţes propria fericire şi mi-o voi făuri cu mâinile mele.

Lumină şi-Ntuneric

Lumina şi Întunericul

şi-au dat întâlnire într-o dimineaţă.

El a insistat să fie seară,

voia să plouă şi să fie ceaţă.

Ea purta o rochie albă,

cu flori şi raze de mătase.

El îmbrăcase un costum

în nuanţe-ntunecoase.

Ea se întoarse înspre el

şi-i lumină privirea.

El îşi închise ochii reci

şi-şi aşteptă pieirea.

Ea râse-atunci şi-i împleti

în păr raze de soare.

El se miră şi observă

că-şi pierde din culoare.

Ea continuă să îl uimească

şi îi zâmbi în faţă.

El fu surprins. Crezu că ea

îi fură din negreaţă.

Ea se privi. Rochiţa ei

pierdea din strălucire.

El îi zâmbi. O-mbrăţişă.

pieriră-n nemurire.

Ei amândoi erau acum

Lumină şi-Ntuneric.

Iar separaţi păreau veniţi

dintr-un abis feeric.

***

Întunericul şi Lumina

şi-au dat întâlnire-ntr-o zi.

Mergeau ţinându-se de mână

şi purtau veşminte gri.

O nouă zi...

Sunt dimineţi când mă trezesc cu dorinţa de a cuceri lumea. Sunt zile când îmi vine să răstorn munţii şi să schimb norii din loc. Sunt seri când sunt sigură că mâine va fi mai bine.

Sunt zile când mă simt invadată de o energie de nestăpânit. Sunt zile când am puterea să zâmbesc fără motiv. Sunt zile când nimeni nu mă poate întrista. Sunt zile când mă redescopăr. Sunt zile când îmi par mai puternică, mai sigură, mai frumoasă. Sunt zile când sunt programată să fac numai fapte bune. Sunt zile când mă reinventez. Sunt zile când mă simt importantă. Sunt zile când înţeleg că pot mai mult. Sunt zile când chiar vreau mai mult. Sunt zile când am încredere că voi ajunge departe. Sunt zile când găsesc putere să iubesc. Sunt zile când nu mă tem de nimic. Sunt zile în care eu fac regulile. Sunt zile în care sunt fericită.

Azi e o astfel de zi.

Şi plouă...

Şi plouă.

Plouă cu durere.

picuri mici îşi fac loc

în inima mea, în tăcere.

şi plouă.

plouă cu tristeţe.

stropii îmi cad pe-obraji,

îi văd pe alte feţe.

şi plouă.

plouă cu regrete.

picături în palma mea...

le simt ca pe catifea.

şi plouă.

plouă cu nori,

plouă cu stele,

plouă-n faţa inimii mele.

şi plouă.

plouă cu tine,

plouă cu noi,

şi-n suflet numai ploi şi ploi...

Optimism

Nu mă striga.

N-am să mă mai întorc vreodată.

Va trece timpul.

Vei iubi altă fată.

Nu-mi mai zâmbi.

Străină mi-i acum faţa ta.

Va trece timpul.

O să zâmbeşti altcuiva.

Nu-mi mai vorbi.

Am încetat să te mai ascult.

Va trece timpul.

Ai să vorbeşti cu alta mai mult.

Nu mă iubi.

Mă doare ce gândesc acum.

Va trece timpul.

Vei începe alt drum.

Să nu mai speri.

Nu, eu nu te-am iubit.

Va trece timpul.

Ai să fii fericit.

Să nu mă cauţi.

Am să mă pierd prea departe.

Va trece timpul.

Mă vei uita. Poate.

Cuvinte regăsite

Vântul

mi-a furat cuvintele

şi le-a zburat în lume.

Rătăcesc acum

şi le caut.

Cuvintele îmi zâmbesc

de pe buzele trecătorilor.

Lumina de mai ieri

S-a stins mai ieri lumina.

mi-e frică să cred, să mai sper,

mă tem de-ntuneric,

de uşi, de lanţuri, de fier,

soare negru, lun-albastră,

norii gri întunecat,

e o lume moart-afară,

plin e totul de păcat,

raze-obscure de durere

se coboară pe pământ,

a-ngheţat mai ieri şi timpul,

piere sensul din cuvânt,

mort e vântul, mort văzduhul,

moarte lacrimile mele,

mort mi-e sufletul şi duhul,

mort Luceafăru-ntre stele,

au murit ieri îngheţate

gânduri vechi pentru mine,

vor muri deci sărutate

amintirile cu tine.

        ***

tot ce-a murit astă seară

va reînvia mai ieri,

tot ce-am crezut prima oară,

tot ce-ai visat, tot ce speri,

şi va fi o noapte caldă,

noapte veselă şi tristă,

va începe iarăşi viaţa

într-o notă sufletistă,

vei spera că a trecut

moartea clinică a lumii

şi că ea s-a refăcut,

însă numai pentru unii,

vei vedea apoi lumina:

are-o undă de-ntuneric,

iar cuvântul are sensuri

multe, tulburi, de te sperii,

însă să nu-ţi fie teamă,

vin din negru-acelei seri,

moartea astăzi iar mă cheamă:

port lumina de mai ieri.

O idee de început

Merg pe aleea de gânduri,

cândva o fostă şosea,

un bulevard aglomerat,

o arteră de mare circulaţie.

Acum, stradela se scurge în necunoscut.

Îmi urmez paşii şi alunec,

pe uliţa îngustă şi neîncăpătoare,

spre golul întunericului din stradă.

Bezna se face tot mai densă,

poteca pe care merg transpare în nelinişte şi teamă.

Teamă că m-am pierdut.

Ba nu, văd o lumină la capătul cărării.

E ideea unui drum de început.

Lacrimile

Curg lacrimi

şi iute se rostogolesc

pe faţa mea...

atât de vesel izbucnesc

încât aş vrea

să cred

că-s bucuroase

c-au scăpat

de nebunia dinăuntru.

Lacrimile mele

sunt picături de durere

ce şi-au găsit

fericirea.

Poveste

Se zice c-acolo sus, printre stele,

ne naştem în doi.

O mână cerească apoi ne desparte,

aşa suntem noi.

Trăim şi ni-i dor în permanenţă

de-o amintire mai veche.

Râdem, cântăm şi valsăm,

dar n-avem pereche.

Aşa ni se pare c-al doilea din noi

s-a rătăcit,

sus, printre stele, când Cerul înalt

ne-a despărţit.

Mi-e dor...

Când vorbele nu-şi mai au rost,

iar ochii mei uită ce-a fost,

când mâinile-mi îmbătrânesc,

iar păru-mi şi fruntea albesc,

mă-nchid într-o clepsidră mai veche

ca să privesc iar timpul cum trece,

cu greu nisipul se scurge în sus

ca-ntr-o dimineaţă, pe la apus.

simt visele-mi spulberate în vânt,

simt peste mine iar stele căzând,

văd ape-nspumate venind dinspre mal,

văd noi asfinţituri ce mâine dispar.

aştept o scrisoare din depărtări,

aştept iar răspunsuri la întrebări,

visez o minune fără sfârşit,

visez un albastru de infinit.

doresc răsăritul zilei de mâine,

doresc începuturi printre ruine,

mai vreau cer senin şi soare de vară,

mai vreau vise dulci seară de seară.

iubesc amintiri ce n-au viitor,

iubesc răni adânci ce nu mă mai dor,

mi-e dor de tot ce-abia mâine va fi,

mi-e dor de-nţelesul lui „a iubi”.

Colorează-mă

Sunt o pată de (ne)culoare.

când eşti departe,

mă transform într-o nuanţă de gri.

în jurul meu roiesc

picături vopsite,

iar eu  trăiesc într-o acuarelă

ce are în paleta sa

milioane de nuanţe de gri.

te aştept să vii

şi să-mi ştergi griul din suflet.

aştept să vii,

să pictăm împreună,

în culori.

Aştept să pleci, ca să vii

Încă te mai aştept.

Nu te preface surprins,

ştiu, a trecut mult,

îmi bate iar inima-n piept.

Timpul şi depărtarea.

Vinovaţii.

Te-am uitat într-o altă veşnicie,

clipa pe care-o trăiesc

e o nebunie.

Privesc acum în faţă...

ah, nu te-am întrebat,

tu mă iubeşti pe viaţă?

Spune-mi că nu.

Nu mi-ar plăcea

să mă încătuşez

azi pentru totdeauna,

vieţi am o mie, dar eu...

Eu sunt doar una.

Nu mă iubi.

Nu am o eternitate

să-ţi ofer.

Sper c-ai plecat.

să te întorci!

încă mai sper...

Citeşte-mă

Scriu

ca să mă citesc.

Nu vreau să mă citească nimeni.

Scriu

şi mă recitesc

ca să mă-nţeleg mai bine.

Citeşte-mi pe frunte

amintiri viitoare,

pe-obraji – lacrimi neplânse,

pe buze – un cuvânt nerostit.

Citeşte-mi în palmă

durerea de tine,

în păr raze-ncâlcite,

în ochi trecuta vecie.

Citeşte-mă...

ca să pot scrie.

Despre cer...

Cerul. „Înalt”, se zice. Merg pe un drum de ţară şi mi se pare că cerul nu e atât de înalt ca de obicei... ca în oraş... mi se pare că dacă aş întinde mâna, aproape că aş putea da la o parte un nor care a ascuns soarele... poate de vină sunt oamenii de aici... mult mai simpli şi mai fără pretenţii decât la oraş... poate de asta cerul s-a apropiat de ei... poate pentru că ei îl privesc în fiecare zi, poate pentru că îi aşteaptă rodul cu bucurie de copil şi cu durere de bătrân... pentru că aşteaptă şi îşi doresc ploaia... pentru că la oraş ploaia aduce murdărie, dureri de cap şi tristeţe. Pentru orăşeni aceasta înseamnă să stea în casă şi să se uite la televizor. Cei de la ţară însă, atunci cân văd primii stropi de ploaie, îi mulţumesc Domnului, i se închină şi binecuvântează venirea ei... unii întind mâinile spre cer şi aşteaptă ca stropii binecuvântaţi să le picure pe faţă, alţii îşi deschid umbrelele şi se grăbesc cu capetele plecate spre casă... poate că oamenii din oraş au blestemat de-atâtea ori cerul încât acesta s-a îndepărtat uşor de ei... de aceea, în oraş cerul e mult mai departe de noi... doar că nimeni n-a observat. Când ai privit ultima oară cerul?

Frânturi de Speranţă

Tot ce-mi trece prin minte acum

sunt frânturi din Speranţa de ieri.

tot ce-am spus, şi-am iubit, şi-am crezut

sunt doar nouri din vată şi scrum.

tot ce-aş vrea să citeşti tu în mine

e-o durerea plăcută-n privire.

tot ce ştiu azi, la capăt de drum,

sunt frânturi din Speranţa de mâine.